Menu

Arhiva

Din:

Pana in:

Testamentul politic al lui Mihai Eminescu

“Eminescu interzis: gândirea politicã” (3)

Testamentul politic al lui Mihai Eminescu

Aºa dupã cum ne-am propus, dorim sã-l cunoaºteþi pe Mihai Eminescu ºi dincolo de manualele de limba ºi literatura românã. Meritã! Mãcar cã se apropie ziua Sa de naºtere! Iar lucrarea de faþã, pe care o considerãm “o plãcutã zãbavã” - vorba cronicarului, ºi chiar mai mult decât atât - un “Îndreptar ortoepic ºi ortografic…” în ceea ce priveºte imaginea realã a personalitãþii ºi operei Luceafãrului poeziei româneºti, îi face un mare serviciu Poetului, dar ºi poporului român cu drag ºi dor de Eminescu.

(L. M. & Ov. D.)
Mult-iubitul ºi prea-pãtimitul meu neam românesc,
„Românii nu sunt nicãieri coloniºti, venitúri, oamenii nimãnui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaþie mai veche decât toþi conlocuitorii lor”1. „Rasa istoricã formatoare a acestei þãri este „acel neam de oameni, acel tip etnic care, revãrsându-se de o parte din Maramureº, de alta din Ardeal, a pus temelia statelor române în secolele al XIII-lea ºi al XIV-lea, ºi care, prin caracterul lui înnãscut2, a determinat soarta acestor þãri, de la [anul] 1200 ºi pânã la [anul] 1700”3. „Nu existã nici o deosebire între rasa românã din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilã parte a Ardealului ºi a Þãrii Ungureºti. E absolut aceeaºi rasã, cu absolut aceleaºi înclinãri ºi aptitudini4”5.
1 Mihai Eminescu, Se vorbeºte cã în Consiliul…, Curierul de Iaºi, 17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876, în Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Ediþie criticã întemeiatã de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureºti, 1980, pag. 253
2 de „om a cãrui trãsãturã distinctivã e adevãrul: inteligent fãrã viclenie, rãu – dacã e rãu – fãrã fãþãrnicie, bun fãrã slãbiciune, n-are o cocoaºã intelectualã sau fizicã ce cautã a o ascunde, nu are apucãturile omului slab; îi lipseºte acel iz de slãbiciune care precumpãneºte în fenomenele vieþii noastre publice sub forma linsã a bizantinismului ºi a espedientelor…Toate figurile acelea fãþarnice ºi rele, viclene, fãrã inteligenþã, toate acelea câte ascund o duplicitate în espresie, ceva hibrid, nu încap în cadrul noþiunii român. Poate, aºadar, cã acei oameni n-au avut timp sã se asimileze, poate apoi ca sã fie din rase prea vechi, prea osificate, prea staþionare, pentru ca, prin încruciºare, sã mai poþi scoate ceva bun din ele., idem, Adeseori, o lege oarecare…, Timpul, 15 martie 1880, în Opere, vol. XI, Ed. cit.,
Bucureºti, 1984, pag. 77
3 idem, Adevãrul doare. Pe la 3 martie…, Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, Ed. cit., Bucureºti,
1985, pag. 121
4 „Existã multe indicii, atât în numirile localitãþilor ºi râurilor, precum ºi în alte împrejurãri, care denotã o unitate a neamului românesc preexistentã formaþiunii (preexistentã formãrii n.n.) statelor noastre. În adevãr, pe când gãsim în Þara Româneascã Argeºul, gãsim tocmai în nordul Daciei un pârâu numit Argestrul, care se varsã din stânga în Bistriþa, râu ce izvorãºte din Maramureº. Pe când în Þara Româneascã aflãm Câmpulungul ca þinut ºi descãlecãtoare, aflãm în Bucovina, în creierul munþilor, un Câmpulung tot ca þinut ºi descãlecãtoare. Înainte sau imediat dupã formarea statelor române, vedem românii de sub Coroana Ungariei pretinzând sã se judece între ei dupã dreptul lor propriu, jus Olachale sau Olachorum; o cerere analogã fac moldovenii ce pribegiserã în Polonia, sã se judece dupã dreptul românesc. ªi aceasta când? Pe la 1380. Care-a fost acest drept consuetudinar la care ei þineau cu sfinþenie, fie sub coroana Ungariei, fie sub a Poloniei? El n-a fost scris niciodatã; era atât de viu în conºtiinþa poporului, atât de necontestat de nimenea, încât nici unul din vechii noºtri Domni, n-a gãsit de cuviinþã sã-l codifice. În fine, unitatea actualã a limbei vorbite, deºi e în parte un merit special al lui Matei Basarab, dovedeºte totuºi cã, ºi în aceastã privire, erau elemente cu totul omogene, preexistente limbei bisericeºti, care înclinau a cãpãta o singurã formã scrisã. Organografic vorbind limba era aceeaºi; numai termenii, materialul de vorbe, difereau pe ici pe colo. O unitate atât de pronunþatã a limbei dovedeºte o unitate de origini etnice. E indiferentã cestiunea dacã elementele ce compuneau acest sâmbure de popor modern erau tracice ºi latine sau latine ºi ilirice, destul numai cã, în al VI-lea secol dupã Hristos, la nãvãlirea avarilor în Tracia, anul 579, oastea condusã de Martin ºi Comenþiol e compusã din oameni care vorbesc româneºte. Tot acest neam apare în Dacia, iar asupra originii lui se ceartã pânã azi învãþaþii. Sigur e cã, deºi au multe elemente slavone în limbã, nu sunt slavi. Motivul pentru care nu sunt ºi nu pot fi slavi este lingvistic. Legile dupã care cuvintele latine s-au prefãcut în cuvinte româneºti ºi-au sfârºit demult evoluþiunea lor; în momentul în care românii au primit cuvinte slavone, limba lor era formatã de secole deja, încât, deºi cuvintele slavone sunt vechi, ele nu s-au asimilat nici pânã în ziua de azi cu limba noastrã, excepþie fãcând vreo patru sau cinci vocabule care privesc pãstoria. E incontestabil cã un popor care, sute de ani, n-a avut nevoie de drept scris, deºi a avut epoci de bogãþie ºi de glorie, a fost un popor tânãr, sãnãtos, bine întemeiat.
Etnograful Hoffman scrie, în secolul al XVIII-lea, cã dezvoltarea craniului la rasa românã e admirabilã, cã sunt cranii care meritã a fi în fruntea civilizaþiei. În sfârºit Wirchow, naturalist celebru, dã craniului albanez rangul întâi între toate craniile de rasã din vechiul Imperiu al Rãsãritului, ºi cel albanez e identic cu cel al rasei române, cu al mocanilor noºtri de azi”., idem, Adevãrul doare. Pe la 3 martie…, Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 122
Mai mult, „Miron Costin, în suta a ºaptusprezecea, constatã unitatea de
limbã, de datine juridice, religioase ºi de viaþã familialã. El descrie curãþenia ºi frumuseþea limbei vorbite în Maramureº ºi viaþa neatârnatã a românilor de acolo, ne dã legenda fondãrii Moldovei ºi Þãrii Româneºti, constatã identitatea de origine ºi limbã a poporului. În acelaºi timp, cãrþile bisericeºti, tipãrite în Ardeal, în Moldova, în Þara Româneascã, opresc procesul de diversificare ºi de dialectizare a graiului viu; acesta primeºte, prin cãrþi, o normã unitarã în rostire ºi în scriere, cãci, printr-un instinct fericit, traducãtorii ºi scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Þara Româneascã ºi într-o parte a Ardealului, întrucât la cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip, dialectele ce încercau a se forma pe atunci. Poate sã fi fost instinct de adevãr, poate c-a fost chiar cunoºtinþa limbei latine care i-a îndemnat la aceasta. Alãturi cu limba existã, ca element de unitate, literatura popularã, a cãrei rãspândire uniformã nu e de tãgãduit. Aceleaºi balade ce s-au cules în munþii Moldovei sau ai Ardealului s-au aflat, în variante, în Dobrogea, încât se constatã cã amintitele piese de literaturã popularã aveau tendinþa de-a se rãspândi la toþi românii”., idem, De câte ori «Românul» era în opoziþie…, Timpul, 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, Ed. cit., Bucureºti, 1985, pag. 168
„Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-ºi legiui trebuinþele ºi tranzacþiunile ce rezultã neapãrat din acele trebuinþe, reciprocitatea relaþiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuºi; condiþiunea de viaþã a unei legi, garanþia stabilitãþii (garanþia legitimitãþii n.n.) sale e ca ea sã fie un rezultat, o expresiune fidelã a trebuinþelor acelui popor; legislaþiunea trebui pusã în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusã în raport cu trebuinþele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege sã nu contrazicã spiritul acestora. Industria trebuie sã fie a naþiunii aceleia ºi pãzitã de concurenþã iar purtãtorul ei, comerþul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrãneºte pe industriaº ºi îmbracã pe agricultor, trebuie, de asemenea, sã fie în mâinile aceleiaºi naþiuni. ªtiinþele, afarã de ceea ce e domeniu public, trebui sã prezinte lucruri proprii naþiunii, prin care ea sã fi contribuit la luminarea ºi înaintarea omenirii; artele ºi literatura frumoasã (beletristica n.n.) trebui sã fie oglinzi de aur ale realitãþii în care se miºcã poporul, o coardã nouã, originalã, potrivitã pentru binele cel mare al lumii”6. „Peste noapte ºi prin surprindere”7, „am admis legiuiri strãine”8, „legi strãine în toatã puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea ºi pururea, în locul noþiunilor naþie, þarã, român, noþiunea om, cetãþean al universului, fie din Berber, Nigritania, China sau(;) Galiþia?”9… „Ei, bine, nu le-am admis pentru român, cu interesele cãruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau ºi care ºtiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferã publicã pentru plante exotice, de care (din cauza cãrora n.n.) planta autohtonã moare… Azi avem cele mai înaintate instituþii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franþuzeºti, consilii judeþene ºi comunale. Stãm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rãu, cãci instituþiile noi nu se potriveau (ºi nu se potrivesc n.n.) cu starea noastrã de culturã, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie sã le sleim pe acestea pentru a întreþine aparatul costisitor ºi netrebnic al statului modern”10.
5 idem, «Românul» a contractat nãravul…, Timpul, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 266
6
idem, Ecuilibrul, Federaþiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 93, 92
7
idem, De câte ori «Românul» era în opoziþie…, Timpul, 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 168
8
idem, Paralele economice, Timpul, 13 decembrie 1877, în Opere, vol. X, Ed. cit., Bucureºti, 1989, pag. 20
9 idem, De ceea ce ne temem…, Timpul, 27 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 259.
10 idem, Paralele economice, Timpul, 13 decembrie 1877, în Opere, vol. X, pag. 20
http://www.scribd.com/doc/4511706/EMINESCU-INTERZIS-GANDIREA-POLITICA

Trimite email

miercuri, 26 iunie 2019