Menu

Arhiva

Din:

Pana in:

Stiri

Ce aflăm de la Edupedu, care publică știri la zi despre educație...
7 aprilie 2026

Marius Andruh este noul președinte al Academiei Române

Chimistul a câștigat alegerile pentru funcția de președinte al Academiei cu 84 de voturi, față de 73 de voturi câte a cumulat contracandidatul său, filosoful Mircea Dumitru.
Cine este Marius Andruh, noul președinte al Academiei Române: primul oficial care a anunțat verdictul de plagiat în cazul premierului Victor Ponta, pe care l-a prezentat drept „plagiat de tip copy-paste”.
Alegerile pentru președinția Academiei Române s-au desfășurat astăzi, 7 aprilie 2026; votul a început la ora 10.00, moment din care membrii titulari, membrii corespondenți și membrii de onoare din România au început să-și exprime opțiunile la vot. Marius Andruh a câștigat alegerile pentru președinția Academiei Române cu 84 de voturi, din cele 157 de voturi exprimate.
„Alegerea președintelui se face cu două treimi din voturile membrilor participanți care trebuie să alcătuiască cvorumul, deci să fie și ei la rândul lor mai mult de două treimi plus unu prezenți sau să voteze online. Dacă nu se întrunesc voturile necesare, adică dacă din primul tur de scrutin niciun candidat nu obține două treimi din voturi, atunci se trece la al doilea tur. Și nu se poate valida decât dacă obține două treimi din voturi. Deci nu-i vorba de majoritate simplă (jumătate plus unu), ci două treimi”, a declarat fostul președinte al Academiei, Ioan Aurel Pop, pentru Edupedu.ro.
Marius Andruh a fost primul oficial care a constatat și a pronunțat apoi public verdictul de plagiat în cel mai sonor caz de încălcare a eticii academice din România: plagiatul fostului premier Victor Ponta. Concret, din funcția de președinte al CNATDCU, Marius Andruh a anunțat oficial pe 29 iunie 2012 că Victor Ponta a plagiat. Pe 20 iulie 2012, și Comisia de Etică a Universității din București a anunțat că Ponta a plagiat în lucrarea sa de doctorat. Anunțul a fost făcut în cadrul unei conferințe de presă prezidată de rectorul de atunci, Mircea Dumitru. Reamintim că Victor Ponta era premier la acea vreme și a încercat să scape de acest verdict inclusiv prin desființarea CNATDCU și reorganizarea consiliului chiar în ziua în care Andruh a anunțat plagiatul.
Chimistul Marius Andruh (72 de ani) a fost vicepreședinte al Academiei Române din 2022 și până în 2026, a fost președinte al Secției de științe chimice (2009 – 2026) și directorul Institutului de Chimie Organică și Supramoleculară „C. D. Nenițescu“ al Academiei Române (2021– 2026).
Academicianul Andruh este inițiatorul și gazda conferințelor „Ora de știință”, eveniment care contribuie la popularizarea științelor.
S-a născut la 15 iulie 1954 în comuna Smeeni, județul Buzău, într-o familie de profesori. A urmat cursurile școlii generale în satul natal. În anul 1973 a absolvit Liceul „B. P. Hasdeu“ din Buzău ca șef de promoție. În perioada studiilor liceale a participat la olimpiadele de chimie (premiul I la etapa națională în clasele a XI-a și a XII-a și premiul III la cea de a 5-a Olimpiadă Internațională de Chimie). Absolvent, în 1979, ca șef de promoție, al Facultății de Chimie a Universității din București, secția Chimie anorganică. În anul 1988 obține titlul de doctor în chimie, cu o teză elaborată sub coordonarea acad. Maria Brezeanu. Specializările postdoctorale la Paris (1991) și la Göttingen, în calitate de bursier al Fundației „Alexander von Humboldt“ (1992-1993).
Din 1984 este cadru didactic în Catedra de chimie anorganică a Facultății de Chimie, Universitatea din București, profesor titular începând cu anul 1996 și profesor emerit din anul 2019. Între anii 1994-1996 a fost profesor asociat la Université du Québec à Montréal. A colaborat cu universități din Europa și America de Sud în calitate de visiting professor: Universitatea din Bordeaux și Institut Universitaire de France (1998), Universitatea din Göttingen (2001), Universitatea din Brno (2001), Universitatea din Angers (2003, 2004, 2009), Universitatea „Pierre et Marie Curie“ din Paris (2005), Universitatea din Jena (2006), Universitatea din Manchester (2006), Universitatea „Paul Sabatier“, Toulouse (2007), Universitatea „Louis Pasteur“ din Strasbourg (2007, 2009), Universitatea din Valencia (2010); Unversidade Federal Fluminense Niteroi/Rio de Janeiro, (2012, 2013, 2014), Universitatea din Bordeaux (Centre de Recherche „Paul Pascal“, 2014)...

Ce aflăm de la Edupedu, care publică știri la zi despre educație...
3 martie 2026

Ceremonie fulger - Totul a durat 2 minute și jumătate
Ceremonie fulger, fără nicio declarație din partea președintelui Nicușor Dan la depunerea jurământului ministrului Educației și Cercetării, Mihai Dimian / Guvernul a fost reprezentat doar de premierul Ilie Bolojan / Totul a durat 2 minute și jumătate


Ceremonia de depunere a jurământului de învestitură a lui Mihai Dimian în funcția de ministru al Educației și Cercetării a avut loc marți, la ora 16:00, în Sala Unirii a Palatului Cotroceni, în prezența președintelui României, Nicușor Dan. Acesta din urmă nu a avut nicio declarație. Noul ministru, la fel, nu a avut nicio declarație. Din partea Guvernului a fost prezent doar premierul Ilie Bolojan, conform imaginilor transmise de Administrația Prezidențială.

Evenimentul s-a încheiat imediat după rostirea jurământului și predarea documentului semnat de ministru către președinte. Nici președintele Nicușor Dan și nici noul ministru al Educației și Cercetării nu au susținut alocuțiuni sau intervenții publice la finalul ceremoniei, situație neobișnuită în contextul instalării unui nou membru al Guvernului. Totul a durat, cu tot cu imnul de stat, 2 minute și jumătate.

Iubirea dintre focuri

Fum. Flăcări. Ultimele lucruri pe care le-am văzut din ce știam

Iubirea dintre focuri

La 15 ani nu știi totul, chiar dacă ai impresia că o faci. Trezirea la realitate e cumplită. Războiul a făcut-o pentru mine.

Alergam. Praful mi s-a lipit de față și mi-a înlăcrimat ochii. Papa mă trăgea de mână, ca eu să nu mă prăbușesc peste dărâmături, încremenită în fața întâlnirii cu manifestarea celor mai întunecate părți din oameni: distrugerea. Simțeam că strig, dar nu auzeam nimic. Urechile îmi erau înfundate, un lichid cald îmi curgea din picior. Abaya mea era sfâșiată de cioburi și de pietre, ca inima mea. Lacrimi, sânge, urlete...Fum și flăcări. Genunchii mei cedează, văd prin ceață, singura mea legătură cu realitatea e mâna tatălui meu și scântei roșii ce împodobesc un cer absurd. Mereu credeam că voi muri sub stele... dar nu credeam că cele de foc le vor lua locul. Am simțit cum genunchii mei lovesc o muchie ascuțită. Întunericul care înghițise lumea urma să mă răpească și pe mine, iar pentru un moment, m-am gândit că nici nu ar fi așa de rău să evadez din cușca asta lumească, să fiu ușoară și să ating paradisul. Să zbor acolo, undeva departe, unde nu există durere. Ce rost are să stai într-o lume în care e normal să ucizi, doar pentru a supraviețui? Ce rost are să rămân pe Pământ, unde cuțitele devin jucării, doar ca să nu le vedem ca pe mai mult? Doar ca să nu observăm monștrii ce suntem? Ultimul lucru pe care l-am auzit a fost urletul colectiv a altor victime ale explozivului... apoi tăcere și întunecime. Căldura unor brațe m-a înconjurat și o întrebare s-a desprins cu un ecou, ca și cum ar fi fost aruncată în cavoul minții conștiente : ,,Unde e iubirea?".
Alb. O fi raiul? Ochii mei se deschid, întunericul se risipește puțin câte puțin. Ocru, nu alb. Un bec. Zgomote înăbușite. Nu e raiul...e Pământul ce unește două extreme, dar mai nou este doar cea de jos. M-am întors în iadul produs de omenire.
M-am ridicat încet și am constatat că am bandaje în jurul piciorului rănit. Era un șir de paturi într-un cort de campanie, cu supraviețuitorii răniți întinși pe ele. O infirmieră m-a văzut și a dispărut grăbită în lumina orbitoare de la intrare. Peste cinci minute, a venit papa. Avea cearcăne cenușii sub ochii care și-au recăpătat strălucirea când m-a văzut. S-a așezat lângă mine.
-Bine ai revenit, Aisha! A spus cu o voce blândă ce contrasta cu timbrul lui de bariton.
-Papa... credeam că... am început, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Nici nu mi-am dat seama că plângeam până când am simțit umezeala de pe cămașa lui după ce m-a îmbrățișat.
I-am povestit totul printre bocete. Lunile în care trăiam pe muchie de cuțit, așteptând un nou atac. Cum s-au declanșat alarmele, cum am văzut o lumină roșie pe cer, care curând s-a transformat într-o flacără ce ne-a cuprins casa...cum am început să alergăm printre ruine vechi de două minute. Întregi cămine, bogate în istoria și amintirile a zeci de ani, distruse print-o apăsare de buton. Desigur, el știa deja toate aceste lucruri, dar trebuia să le exprim.  Amândoi plângeam. Nu știu cât am stat așa... poate ore, poate minute. Tot ce voiam era o pauză. Tăcerea s-a lăsat, așa cum se întâmplă mereu după plâns, când îți dai seama că oricâte lacrimi ai vărsa nu poți îndrepta nimic. Neputința... sentimentul ce are gust amar și ne îndoaie spatele în așteptarea momentului fatal. Ce poți face când mereu e vorba de ambiții și putere, iar o ceartă ia proporții apocaliptice? De când au devenit onoarea și loialitatea motive pentru a justifica apăsarea trăgaciului? De ce religia e transformată în stâlp pentru conflicte? Nu ea ar trebui să ne curețe spiritul? Suciți mai suntem...
-Papa... spune-mi te rog...ce este iubirea?
Tăcere.
-Iubire...a repetat îngândurat, apoi s-a uitat în ochii mei. Pentru un moment, am crezut că o văd în  noaptea din ochii lui, când se uita la mine. Întunericul sclipea.
-Nu pot defini iubirea, pentru că ea poate exista în multe forme. Poate fi un curcubeu peste cerul înnorat sau elementul ce ne dezlănțuite umbrele. Fiecare dintre noi are o parte făcută de întuneric și uneori, pe această latură, până și cel mai nobil dintre sentimentele umane devine o voce care ne îndeamnă la distrugere. Iubim puterea, uităm de altceva, vrem să fim atotputernici. Ambiție. Iubim imaginea noastră. Egoul distructiv și pentru noi, și pentru cei ce depind de decizia noastră preia controlul. Iubim  să credem în iluzia reușitei. Negăm orice dovadă că o luăm la vale. Oricare dintre noi le are mai mult sau mai puțin. Iubirile transformate în frustrări. Imaginează-ți cum viețile a mii de oameni sunt legate de o simplă decizie, de niște cuvinte pe care le spui, îndemnat de iubire desfigurată. E înfricoșător și se repetă din nou și din nou, în altă parte a lumii.
A făcut o pauză, ochii lui mocneau. Furie. Aceeași furie pe care am văzut-o de când mama a fost prinsă între focuri. S-a uitat la tavan. Nu m-a lăsat niciodată să-i văd partea aceea. Cred că vrea să-mi transmită doar ce e mai bun, să mă protejeze de monștrii interiori, dar și eu îi am pe ai mei... Mi-am pus mâna pe brațul lui și i-am zâmbit încurajator când în sfârșit s-a uitat la mine.
-Vezi, Aisha... tot pentru iubire oamenii se sinchisesc să supraviețuiască. Să renască. Să repare. Îl vezi pe soldatul de acolo? Are o fetiță. După atac, l-am găsit târându-se prin deșert, cu ambele picioare imobilizate. Când l-am găsit, știi ce mi-a spus? ,,I-am promis Edei că mă voi întoarce acasă".
A făcut o pauză, iar eu am văzut fața soldatului întins la câteva paturi de mine. Ambele picioare îi erau prinse în ghips și lumina amurgului trecută de pânze scotea în evidență ridurile și cicatricile de pe brațe. Pe noptieră, era o hârtie pătată și dacă priveai atent, puteai vedea zâmbetul unei fete.
-Nu putem înțelege dragostea fără să existe moartea. Într-o lume utopică, am uita cât de fragilă e viața, cât de ușor putem să devenim numere de victime în cărți de istorie. A fost nevoie de Al Doilea Război Mondial ca să ajungem la Declarația Universală a Drepturilor Omului. Dorința de a face lumea un loc mai bun, de a proteja viitorul de sângele trecutului, de a vedea că viața noastră a avut un scop, ne determină să luptăm. Eu vreau să vezi fulgi de nea, nu de flăcări. Și el, a zis, arătând spre soldat, el vrea să o mai țină o dată în brațe. Așa rezistă. Speranța e fragilă, dar când face echipă cu iubirea, devine singurul lucru care ne protejează în fața nebuniei. Când mai mulți oameni au același scop, ne unim. Devenim lumini în negură, iar, puțin câte puțin, reușim să ne ridicăm din disperare, frică, furie, frustrare. Această iubire distruge monștrii, dar nu e gălăgioasă. Vedem mai ușor răul decât binele. Trebuie să facem un salt de credință. Trebuie să credem că nu suntem singurii care vor să facă o schimbare. E greu, dar varianta alternativă este să ne înecăm în neputință și să ne ignorăm inima în timp ce apăsăm pe trăgaci.
-Iubirea e cea care formează oameni, națiuni și mentalități. E puternică. Are două tăișuri. Ne poate distruge sau ridica, am spus, uimită de această revelație.
-Iubirea este cea care ne determină să lăsăm ceva în urmă, să facem față greutăților și să perseverăm. Vrem să dăm totul, vrem să facem imposibilul posibil și, din această dorință nebunească, uneori chiar se naște un soare la orizont. Poate că noi, oamenii, suntem condamnați la un șir nesfârșit de lupte, iubiri, moarte și renașteri, dar dacă am renunța la visul unui viitor mai bun, ar câștiga monștrii omenirii.
-Crezi că mama credea în acest tip de iubire?
-Ea a fost lumina mea, Aisha. Ea mi-a arătat calea.
-Oare ce face acum?
-Speră ca noi să aducem soarele la orizontul întunecat...și probabil ne veghează de-acolo.
Am rămas îmbrățișați câteva momente, iar un gând mi s-a strecurat în minte. Prin iubire, oamenii pot atinge infinitul. Ecoul dorinței lor depășește timpul și moartea, continuând să dea putere. Într-o zi, visul se va împlini, iar lumea va renaște.
                                                                                              Oana Roman
În onoarea oamenilor ce trăiesc în război și a victimelor ce au sperat la un viitor mai bun.  Fie ca lumina lor să învingă întunericul!

Trimite email
duminică, 19 iulie 2026 la 01:02:01 Ora de vară a Europei de Est