Menu

Arhiva

Din:

Pana in:

„Pași prin codrii lui Eminescu”

Mădălina Madear

„Pași prin codrii lui Eminescu”

Astăzi îl sărbătorim pe marele Eminescu și, deoarece școala noastră derulează proiectul intitulat „Luna pădurii”, am asociat aceste două evenimente și vă propunem câțiva pași prin codrii lui Eminescu.

Cea care ne propune să facem câțiva pași prin codrii lui Eminescu este Mădălina Madear (din clasa a X-a, de la Liceul Teoretic „Nicolae Jiga” din Tinca, eleva dnei prof. Floare Cioca).
Mecanismul viu al universului eminescian liric se desface într-o diversitate de motive a căror bogăție dezvăluie un tip de sensibilitate și de fantezie creatoare romantică. Motivele sale literare derivă din înțelepciuni tradiționale, toate exprimând căderea dintr-o unitate primordială: motivul vârstei de aur, motivul cuplului, al codrului etc. Dumitru Murărașu, în excepționalul studiu „Împărat slăvit e codrul” apărut în „Comentarii eminesciene” realiza, pentru prima oară în critica românească, o statistică a repetiției termenului „pădure” în opera eminesciană. Pădurea apare de 24 de ori în operele dintre 1870-1874, de 21 de ori în cele apărute între 1875-1878 și doar de 11 ori între 1879-1883. Termenul „codru” crește, în aceleași perioade, de la 47 de ori la 55 și la 62. În interiorul regnului vegetal, pădurea constituie o lume, care cuprinde toate elementele Cosmosului, oglindit în apele din mijlocul ei, în lacurile acelea strâns legate cu luna, soarele și stelele, din care sorb eternitate și putere. Dacă în mitologia indiană, pădurea reprezintă locul magic vizitat de sihaștri, ca și în mitologia germană sau celtică, unde are aceleași virtuți, pentru Eminescu devine o prezență inedită cu atributele arhaicului, purității și forței. O afecțiune neobișnuită îl leagă pe poet de spațiul codrului, apropiere detectată în apelative diminutivale „codruțule”, „drăguțule” sau în ipostaza codrului ca împărat („împărat slăvit e codrul”, „Codrule, Măria Ta”). Și pădurea este învestită cu darul de a visa și de a exprima, prin gânduri și suspine, participarea afectivă la destinul individual și la cel general-uman. De exemplu în opera „Povestea codrului”, se dezvăluie drama unui destin de excepție, exprimată simplu, în câteva gesturi fundamentale, destin pe care codrul încearcă să îl ocrotească. Pădurea i s-a relevat, de timpuriu „copilului” ca un topos cu puteri supranaturale, protectoare, ca un loc unde visul se împletește cu realul. Umanul se găsește sub ocrotirea blândă a pădurii care îi dezvăluie, în dragoste și în joacă, toate tainele și frumusețile, dând copilăriei, bucuria și armonia vârstei de aur. Starea de reverie produce transfigurarea locului: sub lumina fermecată a lunii, pădurea se sublimează într-un spațiu paradisiac, cete de cerbi se apropie, vestind o iminentă prezență superioară, crăiasa delicată, zână a locului („Fiind băiet, păduri cutreieram”).
Poezia „O, rămâi” înseamnă o chemare insistentă și dureroasă, aproape de îndrăgostită, pe care pădurea o adresează celui care pare a pleca. Astfel își dorește să împiedice ieșirea copilului din fericita vârstă de aur și să-l ferească de semnul crud al destinului, amintindu-i de toate darurile pe care i le-a făcut. Pădurea devine un mic Cosmos acordat în perfecte armonii, și copilul, un prinț fermecat de vrăjile lunii. Lipsa de răspuns a copilului la blânda chemare a înțeleptei, la irepetabilele privilegii ale copilăriei, refuzate cu inconștiența vârstei devine destin: „Șuieram l-a ei chemare/Ș-am ieșit în câmp râzând”. Cel plecat a pierdut accesul la mistere și la sensul lucrurilor, vorbind despre neputința reintrării în fericita stare de copil, totul rămânând ca un plânset grav al amintirii: „Unde ești, copilărie/Cu pădurea ta cu tot?” Aflat sub vraja iubirii, eul își dorește o posibilitate  de refacere a armoniei pierdute. Reintrarea în spațiul sacru al codrului nu se poate îndeplini decât prin reîntoarcerea în copilărie, astfel reducându-se impactul grav al destinului. Numai acum norocul și iubirea capătă dimensiuni ludice: „Și să fim din nou copii,/ Ca norocul și iubirea/Să ne pară jucării”.
 În „Revedere”, adresarea afectuoasă a poetului concentrează mărturisirea stării actuale după lungi călătorii în timp și spațiu, dovedind curajul reîntoarcerii la elemente primordiale. Însă, pentru codru, trecerea timpului întărește conștiința eternității sale, ca un adevărat geniu al locurilor implicit și detașat, totodată uimește neparticiparea codrului la suferința condiției umane supuse trecerii ireversibile a timpului. Tot poemul exprimă dăinuirea codrului, păstrător mitic al unor permanențe la care rătăcitorul pierde accesul: „Iar noi locului ne ținem/Cum am fost așa rămânem/Marea și cu râurile,/ Lumea cu pustiurile,/Luna și cu soarele,/Codrul cu izvoarele.”
Se pare că de codru se leagă, în concepția eminesciană, un destin mai înalt decât cel individual, cu o încărcătură magică învestitoare cu un tip de cunoaștere superioară ce îi lipsește omului comun. În el regăsește copilăria, istoria de aur a neamului, promisiuni pentru viitor. Spațiul paradisiac al începutului este codrul, un templu universal în care bălțile se clatină, palpitând de o viață eternă. Interesantă este viziunea poetică din opera „Codru și salon”, unde pădurea este asociată cu copilăria, cu „ochii plini de visuri” și cu limbajul dispărut al basmelor. Tot aici, salcâmul este spațiu social, unde tânărul demonic are un suflet rănit și o inimă străină căci a abandonat timpul istoric și iluzia Cosmosului armonios în favoarea gândirii critice. Gândirea de tip critic face de neînțeles sfântul grai al naturii, „stinge ochiul” vizionar al Greciei antice, punând sub semnul întrebării natura și chiar arta. Sentimentul iubirii luminează labirintul codrilor, conducând către centrul pădurii, inimă ascunsă a lumilor, marcată de prezența acvaticului ce îngemănează eternul și efemerul. Drumul spre mijlocul codrului este un drum al farmecului care se topește într-un univers muzical spre vraja iubirii. (Povestea teiului). După întâlnirea cu prințul pădurii dăruind Blancăi universul miraculos al pădurii, se închide integrând în povestea sa și „istoria” celor doi tineri: „Se tot duc, se duc mereu/Trec în umbră, pier în vale” (Povestea codrului), „Adormind de armonia/Codrului bătut de gânduri” (Dorința), descoperind „codrul cu verdeață” (”Floare albastră”). Vizând codrul de fagi, „Povestea codrului sau rătăcind „Pe cărare cu cotituri/unde noaptea se topește/Glasul vechilor păduri” (Lasă-ți lumea,) îndrăgostiților le este redată pădurea copilăriei și sacrul grai al pădurii. Universul Daciei îndepărtate este un spațiu al cadrelor neexplorate, zeii daci se adunau „în verdea-ntunecime a pădurilor”, iar zâna Dacia plutea pe un fluviu ce se adâncea în codrii străvechi. Aceste timpuri străvechi ascundeau codri plini de taine, chiar și soarele atingea cu razele sale de aur coamele copacilor: „Soarele trecând pe codri a lui roată de-aur” moale/Vârfurile verzi de codri le îndoaie-n a lui cale”. „Râul, ramul” (Scrisoarea III) implică o participare de tip mitic la lupta pentru independență, ele apără un mit voievodal legat de apărarea vitejească și credincioasă a pământului strămoșesc. În „Mușatin și codrul” țara acoperită de păduri avea nebănuite puteri secrete. „Acu cinci sute de ani/Numai codru îmi erai/Împrejur creșteau pustii/Se surpau împărății,/Neamurile-mbătrâneau,/ Crăiile se treceau,/Numai codrii tăi creșteau”.
 „Rămas schimbat de la începuturi, având în el concentrarea de forțe a obârșiilor, codrul e prezența și martorul unei încremenite măreții din timpuri mitice, participând la voievodala strălucire și la cunoașterea magică legată de acea vreme a Daciei grandioase, păstrate ca un model perfect a cărui atingere se reîncearcă prin eroi aleși, ca Mușatin”.
 În consecință, așa cum nota George Călinescu, în creația eminesciană numai omul este un fenomen, în timp ce codrul, marea, râul, luna sunt idei, divinități, mituri.

Trimite email

luni, 24 februarie 2020