Menu

Arhiva

Din:

Pana in:

Mușcați de invidie

Controverse

Mușcați de invidie

Într-o anchetă realizată de N. Mecu în Revista de Istorie și Teorie Literară nr. 1-2 ianuarie - iunie 1989 cu titlul „Semnificații contemporane ale operei eminesciene” citim, printre altele, răspunsul Ioanei M. Petrescu și pe cel al lui Gheorghe Grigurcu.

I. M. Petrescu scria că actualitatea operei lui Eminescu nu e pusă sub semnul întrebării, afirmând: „Cel mai serios argument în acest sens mi se pare a fi asimilarea „vocii” eminesciene ca termen prim al unui dialog, în ceea ce, pentru mine, reprezintă marea creație poetică a secolului nostru: opera lui Nichita Stănescu”.
 Problema influenței lui Eminescu asupra scriitorilor contemporani este văzută de G. Grigurcu astfel: „...O infuzare mai discretă și, în același timp, mai substanțială în structuri artisticește personalizate, viabile” căutată doar „în mecanismul unor autori reprezentativi”. Sunt înșiruiți, cu demonstrația de rigoare, mai mulți poeți: M.Ivănescu, C. Ivănescu, E. Brumaru, T. Pîcă, D. Turcea etc.
 Niciun cuvânt, evident, despre N. Stănescu.
 Anii au trecut, a venit gălăgioasa cruciadă a revizuirilor cu tentă nihilistă, din care N. Stănescu a ieșit ușor „atins”, dar întărit. Interesul pentru creația sa n-a dispărut în ciuda poftei demolatoare a unor adversari stăruitori și nici poeții propuși ca posibili rivali n-au reușit să-l coboare din vârful ierarhiei.
 Discuțiile aprinse purtate în cazul N. Stănescu au stârnit reacții furibunde. C.T. Popescu spunea că volumele lui N.S. ar trebui „arse”, iar G.Grigurcu se arată deranjat de „prea mult Nichita”, afirmând că se poate vorbi de un „postament oficial al nichitismului”, faima poetului fiind, în opinia sa, „opera” regimului.
În interviul realizat de Paul Aretzu în R. l. nr 15 din 15. 04. 2011, G. Grigurcu nu uită să pomenească iar de „gloria mult prea dilatată” a unor poeți și afirmă că azi către figura lui Nichita Stănescu se îndreaptă tot mai des semne de întrebare”. Evenimentele din viața literară îl contrazic categoric. În Tribuna nr.211 din 2011 Ion Pop, autorul cărții „Poezia unei generații” (Dacia, 1973) scrie articolul, „O recitire: Oase plângând” continuând exegeza poeziei stănesciene. Antologia alcătuită de I. Mircea și studiul său critic au făcut să se vorbească de „un tratament editorial adecvat”.
 La Editura Curtea veche, în 2010, Daniel - Cristea Enache a publicat „Lyrica magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu”. Analizând cartea, A. Patras vorbea despre „sfiala admirativă pe care criticul autentic, oricât de grozav și deștept ar fi, nu încetează s-o aibă față de marea literatura”.
 Mai e nevoie oare să amintim de Adam Puslojic care se lupta din răsputeri să apere memoria marelui său prieten și care se considera  „Clopotul Nichita?”. La rândul său A.D. Rachieru observă că „Nichita Stănescu a promovat un modernism radical și a provocat un mit...”. Este de părere totodată că dușmanii statornici ai poetului sunt „mușcați de invidie”. (Al. Serpens)

Trimite email

marţi, 22 octombrie 2019