Menu

Arhiva

Din:

Pana in:

Instalat în durată?

Controverse

Instalat în durată?

În nr. 33 al României literare (17. 08. 2012, p. 5), dl Alex Ștefănescu publică „Noi definiții critice”, ultima referindu-se la prof. univ. dr. Dumitru Micu, autor ce a scris peste 35 de cărți (monografii, sinteze, panorame, istorii ale literaturii etc.), peste 100 de prefețe la opere ale unor scriitori clasici și contemporani, iar în ultimii ani a publicat două lucrări memorialistice și un roman.

Să vedem însă cum îl „definește” criticul: „În mod curios și dezamăgitor, tot acest efort a rămas fără ecou în conștiința literară a epocii (...) Dumitru Micu este, pur și simplu, ignorat oricâte lucrări de istorie literară ar publica. Despre Dumitru Micu s-ar putea spune „el vorbește, el aude”. Opera sa (...) nu provoacă dezbateri, nu animă viața literară”.
Afirmațiile de mai sus, aproape izbucniri pamfletare, readuc în memoria cititorului precizarea pe care Mircea Iorgulescu o făcea discutând cartea dlui D. Micu „G. Călinescu. Între Apollo și Dionysos”: (...) „în critică libertatea este condiția esențială  a obiectivității”. Credincios principiului enunțat, M. Iorgulescu formulează mai multe obiecții la opul analizat, fapt ce nu-l împiedică să vadă în el „un impunător monument consacrat personalității lui G. Călinescu. Cel mai solid și mai complex de până acum”. De un tratament aplicat de Alex Ștefănescu în stilu-i cunoscut, „cu o maliție zadarnică și frivolă” a „beneficiat” și  scriitorul Alexandru Ivasiuc, într-un mai vechi articol apărut în revista Tomis, articol care a provocat o reacție pe măsură a dlui N. Manolescu. Acesta îl acuza de „amusie critică”, observând în același timp, la A. Ștefănescu, „carența totală a gustului pentru latura ideatică a literaturii”.
 Nimeni nu-i poate, firește, refuza criticului dreptul la opinie personală, fie ea și nefavorabilă, după cum nimeni nu-i poate cere să manifeste entuziasm pentru scrierile lui D. Micu, dacă nu e „invadat” de rolul și importanța lor. Felul în care „execută” însă întreaga operă a profesorului, lasă impresia unei opinii preconcepute și provoacă nedumeriri.
Fără ecou în epocă nu puteau rămâne studiile sale, deoarece n-a existat examen de grad sau de licență, din bibliografia cărora scrierile lui D. Micu să nu figureze.
 „Cei care au făcut parte din corpul profesoral al ultimilor cincizeci de ani, indiferent că au lucrat în învățământul mediu sau universitar, au avut în D. Micu și în cărțile sale un aliat de nădejde”, afirma dl. Mircea Popa. Același istoric literar susține că memorialistica profesorului bucureștean „atrage, cucerește, incită prin mulțimea de observații, portrete și evocări de mare interes documentar și psihologic”. (Steaua, nr. 6, 2011)
 Unii cred că dl. Alex Ștefănescu citește foarte multe cărți proaste „care-l abrutizează în postura de critic literar
. ( M. Grosu)
Alții sunt de părere că „negaționistul de serviciu al literaturii române”, cum îl numesc în derâdere, e cuprins de ranchiună. Or, se știe, ranchiuna reprezintă semnalmentele unui sentiment de inferioritate.
 Noi considerăm că, în cazul său, e vorba mai degrabă de o personalitate critică ușor 
gonflată, care se vede ori se vrea instalată în durată. (Al Serpens)

Trimite email

marţi, 22 octombrie 2019