Menu

Arhiva

Din:

Pana in:

Sănătatea morală a poeziei

Controverse (25)

Sănătatea morală a poeziei

În articolul „Blaga, totuși în actualitate” (R.l. nr. 52, 2012), dl Gheorghe Grigurcu afirmă că „marele poet și gânditor pare „defazat” în raport cu „globalizarea” care se arată dispusă a neglija particularitățile naturale ale popoarelor”.

Unii analiști, îmbrățișând noul canon extraliterar și temându-se că vor fi acuzați de naționalism, pun în paranteză naționalul, susținând astfel o subapreciere evidentă a scriitorilor în cauză. Este și cazul lui Octavian Goga, susținător aprig al specificului național, după cum el însuși spunea: „Am crezut că nu se intră în universalitate decât pe poarta ta proprie. Am crezut în dreptul de a trăi al valorii autohtone, ca o completare a principiului de universalitate”. Era de părere că „a oprima și a suprima o manifestare de particularism sufletesc înseamnă a fura din marele tezaur al universalității”.
Cu astfel de convingeri, e ușor de înțeles, a refuzat „modernismul”, „literatura modernistă”, un motiv în plus ca poezia lui să fie grăbit expediată până și în „Istoria critică...” a dlui Nicolae Manolescu.
În viziunea sa, intelectualul în general și scriitorul mai ales trebuia să fie „un deschizător de drumuri, un mare modelator al poporului”. Goga și-a propus să realizeze în versuri monografia satului din Ardeal cu toate figurile și toată culoarea lui, pătruns de ideea că fondul sufletesc al artistului e clădit pe un temei de altruism și ca atare a răsfrânt în creația sa durerile, bucuriile, păsurile și dorințele celor care își duceau traiul în umbră și necunoaștere.
„Cât de dragi îmi sunteți voi scriitorii (...), voi care vă dormiți somnul de veci în rafturile neatinse ale anticarilor”, scria poetul în ale sale „Fărâmituri”. Interesant. În anul de grație 2012, dna Simona Vasilache, la rubrica „Prin anticariate” (R.l. nr. 49), scrie articolul „Despre omenie” din care transcriem: „Deși istoria literară îl păstrează ca scriitor de poezie patriotică, înclin să cred că nu proiectul de țară e acela care rămâne după Goga. Mai curând, un proiect de cetățean sau, dacă nu e mult spus, de om”. Omul de carte din plăsmuirile poetice ale lui Octavian Goga e stăpânit de dorința de a ajunge un stâlp care să poată reprezenta comunitatea din care tocmai s-a desprins vremelnic. Omenia, la care face referire filosofia de viață a poeziilor lui Goga, nu decurge numai din obligația față de comunitate, ci „dintr-o conștiință că omul se naște dator față de ceilalți și trebuie să valorifice fiecare șansă de progres individual ca să stingă cât mai frumos această datorie”. (S. Vasilache)
Când a depistat „meningita morală” a vremii sale, când s-a smuls din vâltoarea politică și a putut sta de vorbă cu el însuși, Octavian Goga a mărturisit: „Mă simt astăzi ispitit de o poezie largă, umană dincolo de plângerile trecătoare”. Timpul s-a scurs, lumea, oamenii și ambițiile lor s-au schimbat, numai versurile poetului ne readuc în memorie, spre luare aminte, spiritul de comunitate și ne vorbesc despre omenie într-un moment în care aproape nimeni n-o mai are.
„Ce cadru admirabil de potolire a mizeriilor omenești! Bei apa din care a băut Goethe și te plimbi pe sub brazii care înaintea tuturor au cunoscut îndoielile lui Faust”, meditează poetul. (Al Serpens)

Trimite email

marţi, 22 octombrie 2019