Menu

Arhiva

Din:

Pana in:

Silvia - mențiune la Concursul Național Ionel Teodoreanu

Orice călătorie este o comoară ascunsă

Silvia - mențiune la Concursul Național Ionel Teodoreanu

Cea de-a IX-a ediție a Concursului Național „Ionel Teodoreanu" a avut loc în zilele de 30 și 31 mai 2014 la Colegiul Național „Costache Negruzzi" din Iași.

Delegația Bihorului a fost alcătuită din elevii: Gabrian Mihnea, cls. a V-a de la Lic.Teoretic „C-tin Șerban" Aleșd, Domocoș Alexandru cls. a VI-a de la Lic.Vocațional Pedagogic „Nicolae Bolcaș" Beiuș, Mureșan Alexandra, cls. a VII-a de la Școala Gimnazială „Dacia" și Ghiță Silvia, cls. a VIII-a de la Școala Gimnazială „Dimitrie Cantemir".
Așa după cum aveam să aflăm de la dna prof. Diana Popa, Ghiță Silvia a obținut prima mențiune, cu punctajul 143,5, clasându-se pe locul IV, Alexandra Mureșan s-a situat pe locul 25, obținând un premiu special.Gabrian a ocupat locul 40, iar Domocoș, locul 48.
Clipe de neuitat...
Sunt momente în viața noastră care nu pot fi uitate, nu pentru că mintea omului s-ar concentra mai mult asupra lor decât asupra altora, ci pentru că ele se agață de suflet... Aceste momente pătrund în acel loc tainic pe care nimeni nu-l poate vedea și refuză să-l părăsească vreodată. De astfel de clipe am avut parte cu ocazia participării la Concursul Național „Ionel Teodoreanu". Participarea a însemnat și o călătorie. De fapt, este vorba de două călătorii: una exterioară, întrucât concursul s-a desfășurat în centrul cultural al Moldovei - Iașul- și una interioară, a sufletului, a gândurilor mele prin labirintul marilor noștri scriitori, prin labirintul cuvintelor.
Orice călătorie este o comoară ascunsă într-o lădiță mică, adânc ancorată în inima noastră. Dar ce se întâmplă atunci când călătoria presupune și o competiție? E simplu: gândul merge și el mai repede ca orice tren. În drum spre Iași, în mintea mea erau doar vorbele marelui filozof Mircea Eliade: „Cea mai prețioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înșine. Călătorie ce o facem în singurătate". Eu doar zâmbeam și spuneam: „Asta voi face! Am să călătoresc până în acel loc din mine în care fiecare picătură de speranță se transformă în reușită".
Astfel am ajuns încrezători, dar nu scutiți de oboseală, pe peronul gării din Iași, iar mai apoi la hotelul ce avea să ne fie casă pentru trei zile. Întrucât am mai avut ocazia, în urmă cu trei ani, de a participa la Olimpiada Națională de Limba și Literatura Română a cărei gazdă a fost Iașul, acesta nu mai era în întregime un mister. Un mister era însă felul în care percepeam orașul, acum. Totul era la fel, eu eram aceeași, dar ochii prin care vedeam se schimbaseră.
Dimineața zilei de vineri, 30 mai, ne-a adus emoții și a stimulat inima să bată cu putere, pentru că urma proba scrisă. Cel mai frumos moment a fost acela în care, primind subiectul, mintea mea s-a detașat de orice alt lucru și simțeam că în întreaga lume sunt doar eu și ele, hârtiile. Așadar, am învins prima provocare. În după-masa aceleiași zile m-am bucurat să revăd Anticariatul Grumăzescu, un loc atât de drag sufletului meu și am fost cuprinși în mrejele nesfârșite ale melancoliei de Teiul lui Eminescu, ce ne încălzea sufletul ca un bunic protector, care spune povești în liniștea serii. Ziua de sâmbătă a stors, picătură cu picătură, răbdarea din noi. Dimineața am avut parte de a doua provocare a călătoriei sufletului: proba orală. Cea mai mare dilemă a mea era felul în care inima putea să atingă recordul maxim al bătăilor pe minut și ce vroia ea de fapt, să iasă din piept?
După ce am trecut cu bine de această probă, ne-am îndreptat spre Bojdeuca lui Creangă, un loc care impresionează ochiul și mintea și face întreg trupul să se înfioare doar prin tradiția pe care o poartă în sine și prin faptul că este o icoană a trăirii fericite, în simplitate. A urmat Casa Pogor, numită și Muzeul Literaturii, încărcată cu istorie și magie. Vă amintiți de Creangă, Caragiale, Eminescu...? Aceștia erau junimiștii noștri, iar locul în care dădeau naștere celor mai frumoase opere era tocmai cel în care mă aflam eu. Următorul obiectiv a fost Muzeul Unirii sau Palatul Alexandru Ioan Cuza, un loc care ne aduce aminte de frumusețea unei lumi vechi, de cavaleri și rochii foșnitoare. Aici, vizita ne-a fost întreruptă de un telefon ce avea să ne dea vestea mult așteptată: anunțarea rezultatelor. Cu sufletul la gură, am urcat într-un taxi- zgripțuroaică ce avea să ne conducă spre tărâmul colegiului gazdă - și iată-ne ajunși în fața porților mari, pe care se îngrămădeau hârtii cu multe nume de copii. Dintre toate aceste cincizeci de nume, al meu s-a clasat al patrulea. Eram fericită, chiar dacă știam că mereu există loc de mai bine. Cu zâmbetul pe buze și mulțumire în suflet, ne-am îndreptat spre mall-ul uriaș al Iașului, care părea un adevărat labirint în care ceaiul cald și prăjiturile ne așteptau.
Duminica ne duce cu gândul spre final: finalul săptămânii și finalul drumului spre victorie. Cuprinși de melancolie și dor, am coborât în locul de unde am început călătoria inițiatică. Aici, ne-au întâmpinat brațele calde ale părinților și nelipsitele flori, care reușesc, în orice împrejurare, să fure câte un zâmbet.
Și pentru că strămoșii noștri, romanii, spuneau: „Sfârșitul încoronează opera", eu vreau ca acum să adresez toate mulțumirile bine meritate. Mulțumesc în primul rând doamnei profesoare Popa Diana, pentru orele de muncă alături de mine, pentru căldura pe care ne-a oferit-o însoțindu-ne în călătoria sufletului și pentru optimismul pe care l-a sădit în sufletul nostru. De asemenea, mulțumesc doamnei diriginte, doamnei director și tuturor profesorilor care, sunt sigură că aici, acasă, au stat doar cu pumnii strânși. Nu în ultimul rând mulțumesc colegilor care m-au felicitat și îți mulțumesc ție, celui de dincolo de hârtie.
Silvia Ghiță

Trimite email

mari, 19 februarie 2019