Menu

Arhiva

Din:

Pana in:

Stiri

Ce aflăm de la Edupedu, care publică știri la zi despre educație...
7 aprilie 2026

Marius Andruh este noul președinte al Academiei Române

Chimistul a câștigat alegerile pentru funcția de președinte al Academiei cu 84 de voturi, față de 73 de voturi câte a cumulat contracandidatul său, filosoful Mircea Dumitru.
Cine este Marius Andruh, noul președinte al Academiei Române: primul oficial care a anunțat verdictul de plagiat în cazul premierului Victor Ponta, pe care l-a prezentat drept „plagiat de tip copy-paste”.
Alegerile pentru președinția Academiei Române s-au desfășurat astăzi, 7 aprilie 2026; votul a început la ora 10.00, moment din care membrii titulari, membrii corespondenți și membrii de onoare din România au început să-și exprime opțiunile la vot. Marius Andruh a câștigat alegerile pentru președinția Academiei Române cu 84 de voturi, din cele 157 de voturi exprimate.
„Alegerea președintelui se face cu două treimi din voturile membrilor participanți care trebuie să alcătuiască cvorumul, deci să fie și ei la rândul lor mai mult de două treimi plus unu prezenți sau să voteze online. Dacă nu se întrunesc voturile necesare, adică dacă din primul tur de scrutin niciun candidat nu obține două treimi din voturi, atunci se trece la al doilea tur. Și nu se poate valida decât dacă obține două treimi din voturi. Deci nu-i vorba de majoritate simplă (jumătate plus unu), ci două treimi”, a declarat fostul președinte al Academiei, Ioan Aurel Pop, pentru Edupedu.ro.
Marius Andruh a fost primul oficial care a constatat și a pronunțat apoi public verdictul de plagiat în cel mai sonor caz de încălcare a eticii academice din România: plagiatul fostului premier Victor Ponta. Concret, din funcția de președinte al CNATDCU, Marius Andruh a anunțat oficial pe 29 iunie 2012 că Victor Ponta a plagiat. Pe 20 iulie 2012, și Comisia de Etică a Universității din București a anunțat că Ponta a plagiat în lucrarea sa de doctorat. Anunțul a fost făcut în cadrul unei conferințe de presă prezidată de rectorul de atunci, Mircea Dumitru. Reamintim că Victor Ponta era premier la acea vreme și a încercat să scape de acest verdict inclusiv prin desființarea CNATDCU și reorganizarea consiliului chiar în ziua în care Andruh a anunțat plagiatul.
Chimistul Marius Andruh (72 de ani) a fost vicepreședinte al Academiei Române din 2022 și până în 2026, a fost președinte al Secției de științe chimice (2009 – 2026) și directorul Institutului de Chimie Organică și Supramoleculară „C. D. Nenițescu“ al Academiei Române (2021– 2026).
Academicianul Andruh este inițiatorul și gazda conferințelor „Ora de știință”, eveniment care contribuie la popularizarea științelor.
S-a născut la 15 iulie 1954 în comuna Smeeni, județul Buzău, într-o familie de profesori. A urmat cursurile școlii generale în satul natal. În anul 1973 a absolvit Liceul „B. P. Hasdeu“ din Buzău ca șef de promoție. În perioada studiilor liceale a participat la olimpiadele de chimie (premiul I la etapa națională în clasele a XI-a și a XII-a și premiul III la cea de a 5-a Olimpiadă Internațională de Chimie). Absolvent, în 1979, ca șef de promoție, al Facultății de Chimie a Universității din București, secția Chimie anorganică. În anul 1988 obține titlul de doctor în chimie, cu o teză elaborată sub coordonarea acad. Maria Brezeanu. Specializările postdoctorale la Paris (1991) și la Göttingen, în calitate de bursier al Fundației „Alexander von Humboldt“ (1992-1993).
Din 1984 este cadru didactic în Catedra de chimie anorganică a Facultății de Chimie, Universitatea din București, profesor titular începând cu anul 1996 și profesor emerit din anul 2019. Între anii 1994-1996 a fost profesor asociat la Université du Québec à Montréal. A colaborat cu universități din Europa și America de Sud în calitate de visiting professor: Universitatea din Bordeaux și Institut Universitaire de France (1998), Universitatea din Göttingen (2001), Universitatea din Brno (2001), Universitatea din Angers (2003, 2004, 2009), Universitatea „Pierre et Marie Curie“ din Paris (2005), Universitatea din Jena (2006), Universitatea din Manchester (2006), Universitatea „Paul Sabatier“, Toulouse (2007), Universitatea „Louis Pasteur“ din Strasbourg (2007, 2009), Universitatea din Valencia (2010); Unversidade Federal Fluminense Niteroi/Rio de Janeiro, (2012, 2013, 2014), Universitatea din Bordeaux (Centre de Recherche „Paul Pascal“, 2014)...

Ce aflăm de la Edupedu, care publică știri la zi despre educație...
3 martie 2026

Ceremonie fulger - Totul a durat 2 minute și jumătate
Ceremonie fulger, fără nicio declarație din partea președintelui Nicușor Dan la depunerea jurământului ministrului Educației și Cercetării, Mihai Dimian / Guvernul a fost reprezentat doar de premierul Ilie Bolojan / Totul a durat 2 minute și jumătate


Ceremonia de depunere a jurământului de învestitură a lui Mihai Dimian în funcția de ministru al Educației și Cercetării a avut loc marți, la ora 16:00, în Sala Unirii a Palatului Cotroceni, în prezența președintelui României, Nicușor Dan. Acesta din urmă nu a avut nicio declarație. Noul ministru, la fel, nu a avut nicio declarație. Din partea Guvernului a fost prezent doar premierul Ilie Bolojan, conform imaginilor transmise de Administrația Prezidențială.

Evenimentul s-a încheiat imediat după rostirea jurământului și predarea documentului semnat de ministru către președinte. Nici președintele Nicușor Dan și nici noul ministru al Educației și Cercetării nu au susținut alocuțiuni sau intervenții publice la finalul ceremoniei, situație neobișnuită în contextul instalării unui nou membru al Guvernului. Totul a durat, cu tot cu imnul de stat, 2 minute și jumătate.

Către Poporul Român, Către instituţiile Statului Român

Mesaj către toţi membrii Academiei Române, deopotrivă celor care au semnat şi celor care nu au semnat

Către Poporul Român,
Către instituţiile Statului Român

Mesaj către toţi membrii Academiei Române, deopotrivă celor care au semnat şi celor care nu au semnat, intitulat IDENTITATE, SUVERANITATE ŞI UNITATE NAŢIONALĂ.

(I) Desigur, mesajul de faţă, care încearcă să explice poziţia subsemnatului faţă de Apel şi ecourile sale, nu ar fi trebuit să existe. Asta, într-o lume normală, în care o chemare la apărarea identităţii, suveranităţii şi unităţii naţionale ar fi fost recepţionată firesc, constructiv, pozitiv, mai ales că ea vine
- în preajma Centenarului Marii Uniri, 
- după 27 de ani de spoliere economică şi degringoladă politică (printre altele),
- într-un context geopolitic dinamic şi neprietenos României,
- din partea unui mare număr de membri ai unei instituţii identitare fundamentale, Academia Română,
- aflată de 150 de ani în serviciul Naţiunii Române, aşa cum cu mândrie este scris pe toate publicaţiile Academiei din ultima vreme.
În schimb, care este ecoul? Pe de o parte, reacţiile pozitive, suficient de numeroase pentru a valida a posteriori demersul, arătând că foarte mulţi români gândesc la fel ca semnatarii Apelului. De cealaltă parte, o veritabilă campanie de presă îndreptată împotriva semnatarilor şi a Academiei, de prea multe ori la un nivel jenant de coborât, cu interpretări cu totul neavenite, care, în prezenţa unei minime bune-credinţe şi informări (şi a unei minime moralia, aş face o aluzie la un domn rafinat, dar cu multă sintaxă şi puţină logică), nu pot fi extrase din Apel, dar cu care câţiva gazetari şi un număr de „forumişti" se războiesc cu patimă, adesea folosind invective, nu argumente.
„Pe ce lume trăim?" s-ar întreba regretatul acad. Solomon Marcus. Dacă chestiunea nu ar fi atât de serioasă, aş răspunde, cu specific argeşean: în lumea lui Urmuz...
 
(II) De fapt, Apelul nu face altceva decât să reia Art. 1 (Principii generale) din Constituţia României:
România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil,
şi să atragă atenţia că de 27 de ani principiile din acest articol sunt agresate, unele mai mult, altele mai puţin, unele sistematic. Se sugerează o parte dintre direcţiile de unde vin agresiunile - nu reiau decât câteva, pornind însă cu o „dezvăluire": într-o variantă anterioară a apelului, la „denigrarea simbolurilor naţionale, subminarea valorilor şi instituţiilor fundamentale" apărea şi o detaliere - Eminescu, Biserica, şcoala, familia tradiţională... Iată patru exemplificări grave ale agresiunii, pornite imediat după Revoluţie, continuând şi astăzi, mai ales împotriva Bisericii Ortodoxe, şcolii şi familiei. Îmi imaginez ce pretext copios pentru zgomote ar fi avut o parte dintre gazetari şi forumişti, dacă rămâneau aceste detalii în apel (prilej să mă întreb: câţi gazetari şi forumişti sunt oneşti-bine intenţionaţi şi câţi nu - dar nu merg mai departe cu supoziţiile).
Naţionalismul? A fost şi încă este demonizat sistematic, orbeşte, cu o tenacitate suspectă, confundând naţionalismul bun („cuviincios" - P. Ţuţea) cu cel rău (în editorialul din luna noiembrie al revistei Curtea de la Argeş, făceam paralela cu colesterolul, de aici terminologia...), încât am ajuns să ne ferim să mai folosim cuvântul. Este opus - ilogic şi demagogic, dar zgomotos - Europei unite, globalizării (revin imediat), este considerat sinonim cu xenofobia. Mistificări evidente. La fel alţi termeni, precum patrie şi patriotism.
Sigur că ne aflăm deja în „satul global", globalizarea e inevitabilă, firească, benefică pe multe componente, la nivel economic şi nu numai. Dar, în lumea cea globală, fiecare ţară - inclusiv, dacă nu mai ales, cele din Europa - vine cu identitatea sa, pe care încearcă s-o protejeze, odată cu interesele naţionale.  Iar la nivel economic, globalizare nu înseamnă ca o ţară să devină colonie - sursă de materii prime şi de forţă de muncă ieftină, piaţă de desfacere. Implicând sufocarea producătorului local, vânzarea pământului şi exploatarea lui fără milă, defrişarea criminală a pădurilor, poluarea solului, apelor, aerului. Recitiţi, pentru detalii, Discursul de Recepţie al acad. Cristian Hera, Pledoarie pentru sol, şi apelurile (inclusiv către „puterea legislativă şi executivă a României") la păstrarea şi apărarea „pământului strămoşesc, ca izvor de existenţă a generaţiilor de astăzi şi a celor care vin". Citiţi impresionantele volume din seria Strategia de dezvoltare a României în următorii 20 de ani, pentru multe alte detalii legate de resurse - amintesc aici un singur capitol, semnificativ: Resurse naturale - rezerve strategice, ce folosim şi ce lăsăm generaţiilor viitoare (coordonat de acad. Bogdan Simionescu).
Atenţie, de fiecare dată se face referire la cei care vin după noi şi adaug aici o înţeleaptă idee: ţara nu este moştenită de la părinţi, ci împrumutată de la copiii noştri. A spus-o Regele Mihai în Parlament, au spus-o şi alţii, în forme similare. Ţara este, de fapt, şi moştenită şi împrumutată. Ţara se sprijină pe osemintele celor care au luptat pentru ea, iar noi, legătura dintre trecut şi viitor, trebuie să lăsăm „generaţiilor următoare, tuturor locuitorilor României, o ţară unită, suverană,..." - nu reiau mai departe, e finalul Apelului. Am scris cu litere bold „tuturor locuitorilor României" pentru a îndepărta (ca şi când ar fi posibil...) interpretările rău-voitoare.
Continui cu globalismul şi suveranitatea, cu un exemplu semnificativ (nu ştiu în câte locuri din Europa se mai poate întâmpla asta): jandarmii (români), bătând ţăranii (români) care, practic, luptă - cu preotul în mijlocul lor! - să lase copiilor pământul  nepângărit de o multinaţională care vine, extrage, poluează, face profit şi pleacă. S-a întâmplat la Pungeşti, se poate întâmpla din nou, oriunde. Nu e vorba despre izolare, autarhie sau alte gogoriţe, domnilor gazetari, e vorba despre decenţă, normalitate şi, da, de patriotism.
Nu e vorba nici despre o poziţie contra NATO sau contra UE, aşa cum, aberant, s-a spus („acuză, acuză, ceva tot rămâne"...).  Dimpotrivă: ultimul paragraf al Apelului vorbeşte despre România ca ţară a Europei Unite, dar cu identitatea sa, românească. Am scris din nou cu bold două cuvinte, cu majusculă şi al doilea, ca în Apel, de parcă ar numi o entitate precum Statele Unite, pentru a arăta cât de necinstită este interpretarea incriminată.
Istoria? Conform sofismului „nu există istorie, există istorici", totul devine „alternativ" - mai ales în şcoală, acolo unde este mai important (pentru cultivarea identităţii naţionale). Îl citez pe colegul nostru de la Chişinău, Nicolae Dabija: „Cum poate fi istoria alternativă?! Mama este alternativă?!..." Istoria editată de Academie, în multe şi masive volume, cărţile scrise de istorici de bibliotecă, de arhivă, de şantier arheologic, sunt împinse în derizoriu de cărţile „istoricilor de librărie", care tabloidizează subiectul, selectând cu obstinaţie picanterii, „adevăruri" (parţiale), „demitizând" şi „deconstruind". E democraţie, e libertate, fiecare poate spune/scrie ce şi cum vrea (e de discutat mai pe îndelete aici, dar să amânăm), dar asta înseamnă şi că avem dreptul să criticăm „istoriile alternative", să ne delimităm de ele atunci când sunt tendenţioase sau lipsite de profesionalism, fără să ne aşteptăm la reacţii grobiene. Atunci, de unde vehemenţa cu care a fost primită respectiva remarcă din Apel?!
 
(III) După paragraful referitor la identitate şi suveranitate, urmează un paragraf mai scurt, referitor la unitatea naţională. Poate cel mai important din Apel. Regionalizarea, ca soluţie economică, e un cal troian, de multe ori criticat de istoricii din Academie (e.g., de acad. Dinu C. Giurescu). Mistificarea este vizibilă: nu lipsa regionalizării împiedică, de exemplu, construirea de autostrăzi între provinciile istorice ale României, ci lipsa „voinţei politice" (o mărturisire că politicienii iau decizii conform „voinţei" lor, nu nevoilor ţării...).
Apoi, ar trebui să fim total rupţi de realitate să nu vedem ce se întâmplă în jur, pe „axa" Budapesta-Moscova, ce spune-face preşedintele Moldovei, ce se întâmplă prin Ţinutul Secuiesc, să nu vedem întrebarea „Va fi România întreagă la sărbătorirea Centenarului?", de mai multe ori formulată, la mai multe posturi TV, nu numai la unul. Sunt toate acestea manipulări? Poate că da. Dar dacă nu?... Este Apelul panicard? Poate... Dar dacă, nu? Nu cumva mai degrabă nu? Ne facem că nu vedem sau ne cutremurăm şi tragem un semnal de alarmă?
 
(IV) După acestea şi plecând de aici - chemarea. La conştientizare, la înţelepciune, responsabilitate şi patriotism. Către instituţii, pentru a-şi face datoria - în vederea respectării Articolului 1 din Constituţie. Nimic mai mult, nimic mai puţin.
O „axiomă" care a fost luată în seamă la lansarea Apelului: „mai bine să greşim făcând ceva, decât să ne pară rău nefăcând nimic". Mai ales într-o chestiune atât de gravă cum este unitatea naţională. Mai ales după 27 de ani de continuă şi insidioasă (campanie de) erodare a identităţii naţionale.
 
(V) Apare în Apel şi solicitarea ca instituţiile Statului Român să vegheze la stabilitatea statului de drept. Am ajuns astfel la un punct interesant al discuţiei, cu multe dispute în Academie şi în afară. Când să fie Apelul făcut public? E bine acum, când sunt manifestaţii în ţară? Ne aude cineva? Să aşteptăm? Când este momentul?
În primul rând, niciodată „nu ar fi fost momentul". Încontinuu sunt în derulare evenimente care fac „rating", oricând  am fi ieşit în public, cei care s-au repezit la noi acum ar fi făcut la fel. Politizând, acuzându-ne de opţiuni partizane, interpretând tendenţios, incorect - scopul fiind, după caz, confiscarea sau minimalizarea demersului ca atare şi, desigur, aflarea în vorbă, la televizor.
Un detaliu care a scăpat tocmai gazetarilor care ne acuză de „diversiune PSD", de manevre împotriva „Pieţei", gazetari care însă reiau cu insistenţă retragerea semnăturilor celor doi colegi care semnaseră „fără să citească" sau citind, dar fără să se mai „regăsească" apoi în cele semnate: profesorul Mircea Dumitru menţionează că ştia de Apel cu vreo trei săptămâni înainte de a-şi retrage semnătura, deci cu vreo două săptămâni înainte de adoptarea OUG 13, declanşatoarea manifestaţiilor. Ergo? Nicio legătură între cele două, Apelul era pornit demult, se lucra la el, a fost făcut public când manifestaţiile păreau a se linişti - dar nu şi evenimentele internaţionale care aveau legătură cu suveranitatea şi unitatea României. (Apropo: au retras semnatura patru colegi, s-au adăugat douăzeci şi ceva, dar asta nu contează...)
Pe scurt şi apăsat: politizarea Apelului este nemotivată, tendenţioasă, o răutate şi o prostie în acelaşi timp. Mă delimitez - presupun că la fel majoritatea, dacă nu toţi semnatarii - de o asemenea confiscare partizană a Apelului.
 
(VI) Apelul a suscitat numeroase discuţii la nivel stilistic, al formulărilor, al nuanţelor. Au venit multe propuneri din Academie - unele au fost prinse în forma finală, altele nu. Multe dintre aprecierile apărute în presă sunt doar superficiale şi agresive: „patriotard", „desuet", „comunist". Unii comentatori l-au considerat prea patetic. Aşa este. Dar, pe de o parte, nu văd de ce patetismul unui apel de genul acesta este de criticat, nu ştiu dacă poate fi evitat, pe de alta, există gusturi şi gusturi. Nu a fost scris de nişte îngeri, vorba cronicarului. Sigur textul este perfectibil, dar iarăşi a funcţionat o „axiomă" de luat în seamă: „este de preferat un apel imperfect, dar lansat la timp, unui apel perfect, lansat... niciodată".
Iar Apelul nostru, judecând după „valurile" din mass-media, şi-a făcut efectul, mai mult, se pare că a lovit o ţintă foarte sensibilă, altfel nu se mobilizau atât de sincronizat gazetarii şi forumiştii (mai ales ai publicaţiilor în care, acum vreo jumătate de an, poate mai mult, citeam şi mă frecam la ochi un titlu de articol: „Hai sictir, patrioţilor!" - să fie acesta „specificul" publicaţiei respective?...).
Devin şi eu speculativ: cum am putea considera că este o entitate („ţinta" de mai sus sau publicaţia sugerată) care reacţionează violent la un apel cu un titlu ca al nostru? Pornită împotriva identităţii naţionale sau/şi împotriva suveranităţii naţionale sau/şi împotriva unităţii naţionale? Un simplu joc de-a logica, desigur...
 
(VII) O chestiune de principiu (se leagă şi de confuzia valorilor, amintită în Apel): cine pe cine judecă-validează azi în România şi conform câtor criterii? Ce îi califică pe cei douăzeci-treizeci de gazetari şi forumişti, dintre primii, unii neavând habar ce este şi ce face AR, dintre ultimii, destui fiind rudimentari ca gândire-scriitură şi bine certaţi cu limba română, să critice o sută şi ceva de academicieni, să atace instituţia ca atare?! De ce ne mirăm, de ce ne purtăm atât de defensiv? Întrebarea e retorică, desigur: pentru că ne-am obişnuit cu alt limbaj, cu alt mod de a raţiona şi reacţiona, pentru că ne imaginăm/dorim ca şi preopinentul să ne semene. Din păcate, nu e deloc aşa. În ziarul Argeş Expres din Curtea de Argeş foloseam odată o metaforă, pentru a descrie o situaţie de genul acesta, vorbeam despre dihorul de presă. Cine a copilărit la ţară ştie despre ce e vorba, nu explic.
Da, Doamnelor şi Domnilor Colegi, apar momente în care trebuie să ne facem auziţi, când România are nevoie de noi, aşteaptă să ne îndeplinim misiunea de instituţie identitară fundamentală, deasupra politicii, deasupra simpatiilor şi antipatiilor personale, deasupra confortului personal chiar, cu gândul numai şi numai la Naţiunea Română, la România.
Dacă nu, din spatele Aulei,  Domnul Eminescu se va uita şi mai încruntat la noi. La noi, cei din sală şi, ochi în ochi, la Prezidiu... Totdeauna este încruntat, la fel cum sunt şi bărbaţii cei bărboşi de pe peretele din spate.  Oare nu-i place Domnului Eminescu cum ne purtăm? Ce ar face el în situaţia de astăzi? Cine i-a citit publicistica va avea răspunsul şi se va simţi dator. Faţă de Ţară şi faţă de cei care vin după noi.
Apelul se încheie cu un fel de jurământ, îl repet, pentru că mi-l asum, chiar dacă sună patetic: Aşa să ne judece viitorul! Iar viitorul nu are milă, oricât am conta pe „istorii alternative"...
 Acad. Gheorghe Păun
Curtea de Argeş, 12 februarie 2017
Trimite email
luni, 25 mai 2026 la 17:54:01 Ora de vară a Europei de Est