Menu

Arhiva

Din:

Pana in:

Dulcea sinamăgire

Controverse

Dulcea sinamăgire

Editorialul dlui N. Manolescu cu titlul „Avea Caragiale conștiință artistică?” (R.l. nr. 5, 2012) îi va nedumeri cu siguranță pe numeroșii iubitori ai scriitorului.

Dl N. Manolescu descoperă „lucruri neliniștitoare” în mărturisirile lui Caragiale cu privire la literatură, fiind de părere că „ele oscilează între o apologie a clasicismului și un crez artistic realist”. Declară că-l neliniștește „modul destul de simplist în care autorul înțelege atât clasicismul cât și realismul”. Și în felul în care Caragiale și-a alcătuit volumele de proză criticul vede „precaritatea conștiinței artistice” a acestuia, deoarece a pus la un loc „bucăți care aparțin celor mai diferite genuri literare și gazetărești”. Il irită mult faptul că „până și această dovadă de neprofesionalism a fost considerată una de modernitate”.
Parafrazând un alt scriitor, am fi tentați să-l îndemnăm pe dl Manolescu să privească, în jocul metaforelor, mărul. Acesta „face mere fără să știe de ce și cum. Destul că le face bune”.
Editorialul criticului lasă impresia că strădania sa răstignește opera lui Caragiale pe crucea rețetelor din manualul bunului autor de teorii literare. Am observa apoi că nu la farsa „O soacră” trebuia să se oprească dl N. Manolescu, ci mai degrabă la povestea „Ion”, apărută în Universul 1909, căci „ea ne dă cheia activității literare a marelui scriitor” (S. Cioculescu). Putea aduce încă un „argument” în avantajul afirmațiilor sale: povestea are un cadru poporanist, deși poporanismul nu i-a fost niciodată simpatic autorului.
Este bine cunoscut faptul că marii scriitori nu pot fi înghesuiți în canoanele unui curent literar și a insista asupra acestui aspect înseamnă adesea a stărui în sterilitate.
Viabilitatea și actualitatea operei lui Caragiale sunt păzite prin observația ascuțită a fenomenelor de viață și prin desăvârșirea artistică a dialogului: spiritul formei nu vatămă niciodată seriozitatea ideilor și a cugetărilor.
Într-o scrisoare adresată lui M. Dragomirescu, Caragiale vorbește despre „o mică apărare personală” și notează: „De, dragii mei, eu sunt cârpaci bătrân; eu cos de dragul pingelii nu de-al cusăturii. Dacă vă place, îmi pare bine, fiindcă țin la cinstea meșteșugărească(...)”. A proceda altfel înseamnă, în opinia lui Caragiale, a urmări în artă înfloritura și nu durabilitatea.
 „Am văzut mulți oameni fără calități; fără defecte niciunul”, răspunde impăcat nenea Iancu, fiind conștient că e „giuvaergiu” pe când cei care-i întind opera pe masa de disecție, fie și cu scopul nobil de revizuire a valorilor, sunt numai „tinichigii”.
Sub specie aeternitatis și criticul, oricât de mare ar fi e tot un „cârpaci”, dar el trăiește cu „amăgitoarea – nchipuire” că, stăpân pe un maldăr de teorii, poate „dura o casă-n nemurire” (Al. Philippide). (Al. Serpens)

Trimite email

luni, 14 octombrie 2019