Menu

Arhiva

Din:

Pana in:

Iarași Caragiale

Controverse

Iarași Caragiale

De la îngrijitorii ediției I. L. Caragiale Opere1 (Al. Rosetti, S. Cioculescu, L. Călin) știm că în ziarul „Viitorul” a fost dusă o campanie de presă împotriva scriitorului.

Amintim aici articolul „Caragiale destructorul” în care semnatarul lui se întreba de ce n-ar putea exista în Capitală două teatre și tot el răspundea: „Pentru că unul din acele teatre e ... național. Și d. Caragiale, se știe, a avut totdeauna oroare de tot ce e național”. Stupida învinuire, observă îngrijitorii ediției, reeditează acuzațiile din cuvântarea rostită la Academia Română de D.A. Sturdza, cu ocazia respingerii Teatrului de la premiere.
La mulți ani după rechizitoriul pe tema imoralității operei și a lipsei de patriotism a scriitorului, N. Davidescu îl numea pe Caragiale „ultimul ocupant fanariot”, învinuindu-l de „neaderență la spiritualitatea românească”.
În cartea sa „Viața lui I. L. Caragiale” S. Cioculescu observa că detractorilor le-au scăpat numeroase fragmente semnificative din opera lui Caragiale și afirma totodată că „înfățișarea sistematică a deficiențelor de ordin moral ale unei societăți are un efect pozitiv, împlinind nu numai o operă de ecarisaj, dar și de redresare etică”.
După cum se știe, Caragiale n-a făcut profesie publică de patriotism, dar, cu prilejul expulzării de către D. A. Sturdza (la cererea guvernului austro-ungar) a unor ziariști români din Ardeal, el a luat cuvântul la o manifestație studențească, spunând: „Românii subjugați ne sunt indispensabili ca aerul”. Vizita domnitorului A. I. Cuza la Școala primară din Ploiești, evocată în scrierea „Peste 50 de ani”, reprezintă, de asemenea, încrederea lui Caragiale în împlinirea idealului nostru național: „Așa entuziasm n-am văzut altul de-atunci și cred că numai o dată s-ar mai putea vedea: dar acea o dată, sunt prea bătrân ca s-o mai sper apuca...”
Momentul cel mai important al acțiunilor civice și patriotice ale lui Caragiale a fost prilejuit de evenimentele din primăvara anului 1907 când a trimis ziarului vienez „Die Zeit” întâia și cea mai importantă parte a broșurii „1907, din primăvară până-n toamnă”. „La celelalte fire ale legăturii de țară, care au țesut laolaltă patriotismul lui Caragiale, se adaugă... acela al limbii”. ( S. Cioculescu)
Unui participant la societatea „Românismul” Caragiale îi scria: „Trăiască frumoasa și cumintea limbă română! Fie păstrată cu sfințenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzare”.
Că în plămada sufletului său patriotismul ocupa un loc central, o dovedește și articolul lui G. Coșbuc „Amintiri despre Caragiale” publicat în revista „Flacăra”, pe coperta căreia articolul este anunțat cu titlul „Caragiale și Dido”, iar în interior cu titlul „Caragiale, Dido și Ardelenii”. Revista dădea și explicația: „Marele poet Coșbuc povestește cum Caragiale voia să scrie o piesă patriotică în jurul morții Didonei”. (apud G. Scridon)
Marele meșter, spunea O. Goga, atingea toată claviatura sufletului omenesc. Al. Serpens

Trimite email

joi, 5 decembrie 2019