Menu

Arhiva

Din:

Pana in:

„Un mod original de a trăi și dialoga cu literatura”

Controverse

„Un mod original de a trăi și dialoga cu literatura”

În vremea din urmă, numele lui N. Steinhardt apare tot mai des în revistele literare, articolele publicate demonstrând că monahul de la Rohia a fost o conștiință extraordinară, o ființă morală exemplară, un spirit dornic să-și lărgească necontenit orizontul cunoașterii.

 „Am dorit și cutezat, întotdeauna, să aflu - în orice teorie, concepție, mod de gândire sau viziune a lumii - secretul final”, mărturisește scriitorul.
Din cele 365 de răspunsuri date (pe cale epistolară), la tot atâtea întrebări formulate de Zaharia Sângeorzan, cititorul află că, în opinia sa, „omul a fost creat ca să duhovnicească și să poetizeze cosmosul”, că prezența lui pe acest pământ e „o aventură minunată”. Află, de asemenea, că eseistul se autodefinește astfel: „român (prin adopțiune, dar înflăcărat) și creștin”, sau, cum îi scria lui Virgil Ierunca la Paris, „un ovreu care a iubit pe Domnul Hristos și neamul românesc”.
Critica, eseurile, cărțile sale scot în evidență „un mod original de a trăi și dialoga cu literatura” (Z. Sângeorzan), un fel aparte de a se raporta la repere ale culturii române pe care N. Steinhardt le plasează mereu într-un context de universalitate.
Un exemplu, precum cel oferit de apariția, în 1982, a eseului critic asupra poeziei lui G. Bogza, ni se pare absolut edificator în acest sens. Eseistul nu-l așază nici măcar o dată pe G.B. în raport cu scriitorii autohtoni, ci nominalizează „poeții paraleli”, cu mijloacele lor de exprimare și de atitudine: Wat Withman (solemnitatea și îndrăgirea vieții), Peguy (repetiția, oratoria), Ezra Pound (elemente de reportaj, autobiografie), Pindar (tonul de odă), Psalmistul (stilul patetic, fervoarea, imprecațiile, adorația) etc.
(C. Cubleșan). E de părere că Lucian Raicu a fost singurul care a înțeles că această „broșurică” era o încercare de a învia epoca tinereții sale și că ea s-a vrut „o înfruntare a noului val de stupiditate, conformism și lozincărie”.
N. Steinhardt detesta compromisurile de orice fel, socotind că ele nu sunt doar o problemă de etică, ci și o primejdie profesională, deoarece „ne prind în curentul ticăloșiei de unde nu mai încape scăpare”.
Convins că orice ființă omenească, oricât de înaltă (deci și scriitorul) e un ghem de contradicții, autorul „Jurnalului fericirii” numește fără ezitare sau complexe atât aspectele reușite, cât și scăderile operelor pe care le discută.
Întrebat de Z. S. ce valori a descoperit în romanele lui N. Breban, Steinhardt răspunde că Breban „e un autor prolix, monoton, greoi și deseori plat”, dar apoi adaugă: „totuși, totuși (...) nu-i de lepădat (...), nu-i deloc lipsit de un simț acut al metafizicii. E un Dostoievski de provincie și mică amplitudine”. Remarcă, în același timp, că N. B. „nu se sfiește să atace marile teme ale romanului universal”. Pe Ana Blandiana o admiră mult, afirmă că „e o Poetă”, dar observă că „și-a format și ea o morală conformă cu Timpul și Istoria. Proza ei e văzută ca „un soi de invitație la conformism”. Lui Adrian Păunescu îi recunoaște talentul, dar ca și pe I. Alexandru „îl paște un dublu pericol al Agitației și al Instituționalizării”. Nichita Stănescu? „Un mare poet fără doar și poate, dar n-a evoluat urcând”.
La întrebarea „Ce vă spune azi un romancier ca M. Preda?”, eseistul precizează: „Imposibila întoarcere” e o carte formidabilă, „Moromeții” sunt un roman excelent. Atât. „Cel mai iubit dintre pământeni” e un act de curaj și cutezanță, dar e o lucrare pripită, nefinisată, neunitară (...), o operă literară neterminată”. Ce va rămâne din opera de teoretician a lui A. Marino? e altă întrebare a lui Z. S. și răspunsul nu se lasă așteptat: „(...) nu-i găsesc nimic cu adevărat original și-l cred lipsit de acel suflu moral (în sens foarte larg) fără de care nu încape critică menită a dăinui”.
Exemplele ar putea continua, ele ar evidenția aceeași manieră de abordare a operelor literare, specifică „înțeleptului care a străbătut deșertul metafizicii”. Ca unul care a propovăduit smerenia, N. Steinhardt îi cere colocutorului său: „Nu mă căutați la niveluri înalte - la al marii înțelepciuni, al metafizicii, etc, etc -, ci la nivelul pățitului și al celui oarecum tămăduit de prostie și orbire”.
Citirea și recitirea capodoperelor literaturii universale, recunoaște criticul, îi creează un sentiment de exaltare și bucurie, constituind „căi de contact cu absolutul”. Al. Serpens 

Trimite email

vineri, 13 decembrie 2019