Menu

Arhiva

Din:

Pana in:

Dreptul la contradiție și teama de posteritate

Controverse

Dreptul la contradiție și teama de posteritate

În 1983, dl N. Manolescu acorda lui P. Driscu un interviu în care, printre altele, afirma: „Eu am pledat întotdeauna pentru dreptul criticului la contradicție (...), la revenire, la revizuire...” Își întemeia afirmația pe considerentul că orice critic, în decursul timpului, învață și învățând își modifică gustul și înțelege altfel lucrurile.

Ne-am reamintit cele de mai sus citind scrisorile deschise pe care președintele U.S.R., N. M., le-a adresat, prin intermediul României literare, președintelui Secției Academiei Române, E. Simion și, firește, răspunsurile acestuia din urmă.
Deși bătălia se dă la nivelul funcțiilor publice pe care cei doi academicieni le ocupă, cititorul își dă seama că există alte motive pentru care dl N. Manolescu a recurs la „o formulă publicistică spectaculoasă și (...) vizibil electorală” (E. S.), căci „de la vârful vieții literare și până la ultima școală de sat, cam aceasta este împărțirea: între adepți ai lui N. Manolescu și adepți ai lui E. Simion” (Daniel Cristea – Enache).
În serata muzicală TV din 20.01.1996, Iosif Sava era interesat să afle de la interlocutorul său: „Deci, de unde disjuncția asta dintre dumneavoastră și E. Simion? De ce nu sunteți membru al Academiei?” În acel moment, dl N. Manolescu răspundea că aceasta nu e o problemă foarte importantă, „important e să fiu eu însumi; nu vreau să fiu nici academician, nici nimic (...), încă am naivitatea să cred că titlurile n-au nici o valoare”. Punând sare pe rană, I. Sava îi spune apoi că dl E. Simion, răspunzând la aceeași întrebare, ar fi spus că „un om politic și un vârf al unui partid nu are „dreptul”, statutar vorbind, la un fotoliu academic”.
Revenind la schimbul de scrisori, constatăm că ambii președinți au făcut uz de „dreptul la contradicție”. Dl E. Simion, în ciuda celor declarate lui I. S., l-a propus și susținut ca membru al Academiei pe N. Manolescu. Președintele U.S.R. și-a revizuit punctul de vedere referitor la valoarea titlurilor și-l acuză pe E. Simion că, în calitatea sa de președinte al Academiei și apoi al Secției, n-a susținut candidatura niciunui scriitor român contemporan, că nu-i prețuiește pe autorii români de azi și că le umblă în soartă. Învinuirea este făcută pe un ton bătăios („Vă denunț posterității (...) singura instanță de care ar trebui să ne fie teamă cu adevărat”, iar „susținerea” scriitorilor capătă inflexiuni apoteotice ca și cum marea prea agitată a literaturii române de azi ar geme de capodopere.
Deși acuzațiile venite din ambele părți sunt grave („Previziunile Dvs arată o umoare rea și o fantezie neagră (...), ignorați structura și statutul A.R.”) E. Simion, observăm totuși că lupta de idei e purtată de doi intelectuali de prim rang care refuză să coboare disputa în apele stătute ale unui discurs agresiv. Suspiciune există însă la ambii combatanți. Dl N. Manolescu îl suspectează pe E. S. că l-a ținut prea mult la porțile Academiei, iar dl E. Simion are bănuiala că N. M. dorește să-și vâre toată „Lista” în Academie.
Acum un deceniu, dl N. Manolescu observa că o viață întreagă au apărat, amândoi, valoarea, chiar dacă această valoare n-a fost de fiecare dată una și aceeași pentru amândoi. „E sigur frumos că există Simion, poate e frumos că exist și eu, dar e și mai frumos că existăm amândoi”. Cu siguranță! Iubitorii de literatură română ar contrasemna aserțiunea fără ezitare, dar nouă ne e teamă că schimbul acesta de scrisori va întări îndoiala lui A. Marino: „Aș vrea să văd un singur intelectual care iartă”. (Al Serpens)

Trimite email

sâmbătă, 19 octombrie 2019