Menu

Arhiva

Din:

Pana in:

Mă ninge cu frunze...

Plânsul sufletului

Mă ninge cu frunze...

Toamna mă ninge cu frunze arse de brumă pe străzile sufletului; îmi cad gândurile ca pietrele în blândețea acestor ultime zile de toamnă dulce și cuminte.

Am avut izvoare și avem vârste; vârstele le parcurgem singuri, pe cont propriu. Fiecare dintre noi, în fragila ființare prin viață, captăm lumini și umbre. Măsurăm tot timpul ceea ce am parcurs în călătoria spre acea ultimă stație; măsurăm, ne măsurăm, căutăm măsura. Dreapta măsură!
Nu putem fi mereu grațioși, echilibrați, mulțumiți de noi înșine. Remușcarea, disperarea, suferința sunt un fel de ceasuri deșteptătoare! Pentru că suntem predispuși la somnolență, ațipim prea des. Ne plângem de insomnie și o percepem ca pe o mare pacoste pe capul nostru, dar insomnia nu e neapărat un lucru rău! E un fel de „memento mori”, un semnal de alarmă menit să ne atragă atenția: bagă de seamă ce faci cu viața că nu e veșnică; un fel de avertisment să nu facem degeaba umbră pământului...
Cele mai triste cuvinte sunt: „ce ar fi fost dacă?” Încorporează în ele mult regret; regretul fiecăruia dintre noi; pentru că cel puțin o dată în viață, am fost nevoiți să renunțăm la ceva, de bunăvoie. Renunțăm foarte ușor, din teama de a nu fi răniți. Marile hotărâri ne sperie întotdeauna! Ce mult ne amăgește apoi acel „dacă”! Dar fiecare clipă trăită se împarte între bucuria durerii și durerea iubirii... Întreaga noastră viață este o parte fericire, o parte lacrimă, iar restul... ceea ce vrem noi să fie!
Trebuie să încercăm să urcăm necontenit, cât mai sus, pentru a putea vedea foarte departe. Trebuie să învățăm cuvintele, gesturile, obiectele fiecărei clipe, să ne cunoaștem pe noi înșine, să-l înțelegem pe cel de lângă noi, răsfrânt în oglinda timpului...
La urma urmei, existența se împarte între viață și moarte. Pe prima o trăim, pe cealaltă doar ne-o imaginăm. Doar o singură dată trecem prin viață! Depinde de noi dacă reușim să spunem ceva... Viața nu înseamnă „somn”, nu înseamnă ceea ce suntem dispuși să renunțăm, ci ceea ce suntem dispuși să schimbăm. Și prima schimbare trebuie să o facem în noi înșine. Trebuie înainte de toate să învățăm să dăruim, pentru că asta am uitat. Nu e greu, și chiar merită! Nu e neapărat nevoie să posezi mult ca să poți dărui. Dăruiește din ce știi, din ce ai, din ce poți. Dăruiește puțină blândețe, un strop de bucurie, un gând bun. Nu există suflet să nu aibă în el și o parte solară, luminoasă. Ar fi păcat să nu poți să spui într-un final: „Te-am trăit, nu te-am visat doar viață!”
Trebuie să mergem mai departe, frumos, demn, curat, cu senin în privire. Fericirea va veni atunci când vom învăța să dăruim și să ne dăruim necondiționat. Adevărul este că mă sperie atitudinea aceea de „plângăcioși” pe care o avem unii dintre noi, faptul că ne complăcem într-o stare de hibernare, așteptând să pună altcineva umărul în locul nostru. Ne plângem de greu, ne plângem de proasta întrebuințare a timpului, dar nu facem nimic să schimbăm starea de lucruri... (Anna)

Trimite email

vineri, 22 februarie 2019